Cabinet de psihologie Beclean

Momentul care îi lasă pe părinți fără răspunsuri

Copilul se plânge de dureri de cap. Nu o dată, ci săptămâni la rând. Mergeți la medicul de familie,urmează consultul neurologic, analize, poate o examinare oftalmologică, poate un RMN. Așteptați rezultatele cu teamă. Și apoi auziți propoziția care ar trebui să vă liniștească, dar de multe ori nu o face:

„Copilul este sănătos. Nu are nimic. Ar fi bine să mergeți la un psiholog."

Plecați acasă cu un rezultat bun și cu o senzație proastă. Pentru că oricât de liniștitoare ar fi vestea , nu răspunde la întrebarea cu care ați venit: de ce îl doare?

Corpul și mintea nu sunt două sisteme separate. Sunt același sistem.

Când un adolescent trăiește tensiune prelungită — presiune școlară, conflicte cu colegii, cerințe de performanță, un climat tensionat acasă, nesiguranță, teamă de eșec — organismul reacționează fiziologic: mușchii gâtului și ai scalpului se contractă, respirația devine superficială, tiparul de somn se modifică, nivelul de cortizol crește.

Rezultatul nu este „o emoție". Rezultatul este o durere fizică.

La copii și adolescenți acest mecanism este și mai frecvent decât la adulți deoarece capacitatea de a identifica și de a pune în cuvinte o stare emoțională se dezvoltă treptat. Un adult poate spune „sunt copleșit și anxios". Un copil de 12 ani spune mult mai des „mă doare capul" — pentru că asta simte cu adevărat și pentru că este singurul vocabular pe care îl are la dispoziție.

Corpul vorbește atunci când cuvintele nu ajung.

Cât de frecvent este?

Durerile de cap sunt una dintre cele mai frecvente acuze la vârsta școlară. Studiile arată că majoritatea adolescenților au avut episoade de cefalee iar la 13–14 ani aproximativ unul din trei are dureri de cap cel puțin o dată pe lună.

În același timp, formele cronice cu cauză medicală clară sunt rare — sub 2% dintre adolescenți. În schimb simptomele somatice funcționale (durere reală, fără leziune identificabilă) apar la aproximativ unul din patru adolescenți.

Cu alte cuvinte, dacă ați ajuns în această situație, nu sunteți un caz excepțional și nu sunteți singuri.

Ce face concret psihologul?

Aceasta este partea despre care părinții primesc cel mai puține informații. Iată ce se întâmplă, pas cu pas.

Evaluarea psihologică și raportul eliberat în urma evaluării cu recomandări pentru intervenție

Nu este un interogatoriu și nu este „o discuție". Este o evaluare structurată cu instrumente psihologice standardizate care urmărește să răspundă la o întrebare precisă: ce declanșează și mai ales ce menține durerea la acest copil.

Evaluarea se construiește pe mai multe surse de informație pentru că un singur punct de vedere nu este suficient. Unele probe le completează copilul, altele părintele iar unele sunt aplicate direct de psiholog.

Anamneza — informații despre copil și despre familie. Un formular structurat completat de părinte.

Evaluarea aptitudinilor cognitive. Se administrează probe pe mai multe domenii: abilitatea generală de învățare, aptitudinea verbală, percepția vizuală a formei, atenția pentru detaliu, viteza de procesare și de reacție, capacitatea decizională etc. Fiecare probă are un scor și un nivel raportat la vârstă.

De ce contează asta într-un caz de cefalee? Pentru că multe dureri de cap „de școală" apar la copii care se străduiesc peste măsură într-o zonă în care funcționează mai greu. Un copil cu viteză de procesare sub medie care trebuie să țină ritmul unei clase, ajunge acasă cu o încărcătură de efort pe care nimeni nu a măsurat-o. Durerea de cap este uneori costul acestui efort invizibil.

Evaluarea temperamentului. Chestionarul completat de părinte, măsoară trăsături stabile ale copilului: nivelul de activare, reactivitatea emoțională, sensibilitatea la frustrare, capacitatea de a-și controla impulsurile și de a-și menține atenția, deschiderea către situații noi. Temperamentul nu se schimbă — dar știind cum este construit copilul, știm ce tip de stres îl afectează cel mai tare și ce tip de intervenție i se potrivește.

Evaluarea cu scale clinice. Chestionarul completat tot de părinte, acoperă un spectru larg de manifestări: anxioase, depresive, de atenție, de comportament, obsesive și important pentru situația noastră, acuzele somatice. Rezultatul arată dacă durerea de cap apare izolat sau în interiorul unui tablou mai larg — și dacă există anxietate sau dispoziție scăzută în plan secund, conform celor observate și declarate de către părinte.

Autoevaluarea adolescentului. Când vârsta permite, adolescentul completează propriile chestionare. Diferența dintre cum se vede el și cum îl vede părintele este uneori informația cea mai importantă și relevantă clinic.

Jurnalul simptomului. Două săptămâni de monitorizare acasă: momentul apariției durerii, intensitatea, contextul, ce s-a întâmplat înainte și ce s-a întâmplat după episod.

Cum îi explicați copilului

Formularea exactă contează mai puțin decât cred majoritatea părinților. Copilul nu reține propoziția ci dacă este crezut, dacă este pedepsit și dacă are motive de rușine.

Prima greșeală este vestea bună transmisă prost. Când părintele repetă acasă că nu are nimic, copilul nu aude o veste bună — aude că durerea lui a fost cântărită de oameni serioși și găsită neîntemeiată. Concluzia lui e simplă: data viitoare nu mai are rost să spună. Începe să ascundă simptomul iar noi pierdem exact informația de care avem nevoie. De aceea explicația trebuie să pornească de la ce simte el nu de la ce arată analizele: durerea e reală iar investigațiile curate arată doar că este produsă de altceva decât o boală.

A doua greșeală este psihologul prezentat ca amenințare sau ca ultimă soluție. „Dacă nu îți trece, mergem la psiholog" transformă terapia în consecință a unui eșec personal. Iar o formulare vagă de tipul „e ceva la tine în cap" nu explică nimic și lasă loc unor interpretări mult mai înspăimântătoare decât realitatea. Alternativa e scurtă și onestă: psihologul se ocupă de legătura dintre tensiune și durerea fizică, așa cum oftalmologul se ocupă de vedere.

A treia greșeală este secretul. Rugămintea de a nu spune nimănui unde merge instalează, într-o singură propoziție, exact stigmatul de care încercați să îl feriți.

Restul se adaptează la vârstă. Copilului mic îi ajunge o imagine concretă — un corp prea încărcat trimite semnale iar noi mergem la cineva care ne ajută să le înțelegem. Adolescentul va bănui că nu e crezut așa că trebuie să audă explicit contrariul și are nevoie să fie întrebat ce părere are: acceptă mult mai ușor ceva ce i s-a propus decât ceva ce i s-a comunicat.

De ce merită să nu amânați

Acuzele psihosomatice din adolescență nu sunt un simplu inconvenient trecător. Studiile longitudinale arată că netratate se asociază cu un nivel educațional atins mai scăzut și prezic tulburări psihice la vârsta adultă.

Vestea bună e că acestea sunt printre problemele care răspund cel mai bine la intervenție psihologică timpurie.

Dureri de cap la copil dar analizele sunt bune. De ce?

Dacă nu dorești să descarci aplicația, aștept să îmi scrii pe adresa de e-mail de mai jos și iți voi răspunde în cel mai scurt timp posibil.